no noise blog

joi, 2 iulie 2009

教師について

Scrisoarea de dinainte se incheia undeva prin noiembrie, cu parfum de sarbatori, redecorari de vitrine, colinde, stiti voi, perioada in care ai senzatia ca o sa se intample ceva bun, cand salivezi pavlovian dupa un Mos Craciun iluzoriu, cand iti speri ca daca n-o sa ai un an mai bun, macar de revelion sa te distrezi. Pana acum, povestea asta dezlânată a mea s-a scris, cu mici exceptii, in timp real, apoi din ce in ce mai rar. Daca se intampla sa mai intarzii, faceam intotdeauna adnotari sa nu uit firul, trimiteam mesaje de scuze pentru cei care citeau. Sunt sincer cu voi – suntem in iunie, iar eu n-am mai scris nimic. Nici macar adnotarile despre care ziceam. Chiar daca, in tot timpul asta, mi-am repetat in minte doua propozitii din Respirarile lui Nichita: „Cuvintele sunt partea noastra eterna. Nescrise, mor”. Citatul asta mi-a ramas mostenire, printre altele, de la primul profesor de scenaristica, Valeriu Dragusanu. E ultimul lucru pe care ni l-a spus, in ultima ora de curs (nu preda decat la anul intai). Ca si cum, stiind ca mori, te intorci o clipa in pragul „marii treceri” si lasi un blestem celor din urma. Acum ceva timp, intre doua zboruri, gandul asta a revenit. Obsesia ca as fi lasat inca un lucru neterminat, m-a facut sa-l repet de cateva ori, pana cand am zapacit cuvintele alea de tot. Si uite asa, in timp ce avionul se desprindea de pista si ii dadea zor sa se-mpunga cu norii, eu am murmurat ca pe o rugaciune: „Cuvintele sunt partea noastra nescrisa.” (...)
georgemoise.wordpress.com/